O lume prea ciudata...

In mintea mea inca ploua...

   Mergeam...vedeam oameni fara rost pe lume...oameni care stateau pe la colturi asteptand o bucata de paine...oameni slabi fara sprijin.Vedeam fiinte parasite de prieteni...de fericire...PARASITE!Nu vedeai om care sa nu aiba griji...iar eu ma regaseam printre ei.Ma regaseam in tristetile lor...in durerile lor.Ma gaseam un om al strazii , fara aparare , fara adapost.Mergeam pe strada ingusta , presarand lacrimile mele.Simteam pe picioarele desculte picaturi de apa.Oare erau lacrimi sau ploua??!Nu...nu stiu sigur.Poate ploua.Oricum...incepusem deja sa simt capul ud...nu mai stiam ce sa cred.Oamenii se uitau la mine ca la o straina...nu puteau sa ma conceapa.Se uitau ca la o faptura necunoscuta...ciudata.Poate chiar eram...poate ca mi se parea ca simt apa...poate doar imi imaginam.Ma simteam singura intr-o lume rea , pustie.
   Deodata m-am asezat pe coltul bordurii , simtind ca aici mi-e locul..intr-o lume in care nimeni nu te iubeste...nimeni nu te ajuta...unde stai singur pe vecie.Un loc necunoscut de oamenii care nu au trecut prin realitate....acei oameni fericiti....care nu merita sa-si schimbe viitorul.
   Am aplecat capul si ochii spre pamantul naruit de apa.Parul mi se prelingea pe fata , acoperind-o.Printre miile de picaturi de apa , apareau si lacrimile mele , nevazute.Toti din jurul meu nu puteau sa inteleaga de ce un copil , ca mine , nu are parte de fericire...dar ei nu stiau prin ce am trecut eu...am trecut prin prea multe momente dureroase , asa ca aici imi era casa de-acum...printre multimea de oameni tristi...pe strada....singura.
   Brusc , am inchis ochii , lacrimile stingandu-se odata cu ei , astfel incat am pus capul pe asfaltul rece si intunecat...urma sa am o viata plina de singuratate , dor...dar , ce-mi mai pasa?!Vreau doar sa nu te mai vad....NICIODATA!!...
 In timp ce stateam intinsa...am adormit...