Ploaia...un taram diferit.

Ploua...dar totusi de ce nu sunt uda?!

  Vroiam sa zic doar ca...ploaia ma inspira in tot ce scriu.Imi arata cu pasi repezi drumul catre reusita...dar si catre esec.Ma face sa simt o flacara in inima , pe care nu o simt prea des.O flacara care arde la fiecare picatura de apa...o flacara care se hraneste cu ploi...si se stinge la soare.Poate aceasta flacara este doar tristetea care imi inunda sufletul , sau poate e amintirea noastra...care s-a spulberat ca o lacrima.
  Imi simt mainile cum tremura pe marginea geamului...dar nu din cauza frigului...ci pentru ca ploaia imi provoaca o vibratie puternica , care trece prin tot corpul.
  Tremurand , ma uitam la picaturile care se loveau de asfalt.Mi se pareau niste fiinte mici...fiindca duceau o viata : plecau din cer , fericite...dar apoi trebuiau sa coboare lent catre tristete , iar la un moment dat se risipeau pe pamant.Duceau o viata cruda....vroiam sa le schimb soarta...dar nu puteam...eram in aceeasi situatie...eram in drumul spre tristete...un drum gresit.
  Deodata , incepura razbunatoare , fulgerele , care speriau picaturile , ele fiind nevoite sa se grabeasca in drumul lor catre moarte.Unele ajungeam pe suprafata care ma delimita de ele , geamul.Cand se izbeau de sticla , simteam durerea lor...era inevitabila...trecea prin orice suprafata.Vroiam sa le ating , sa le protejez...dar eram inchisa inauntru....si nu era scapare.Erau doua lumi diferite...lumea mea trista si lumea lor.Vreau sa pot sa evadez din lumea asta rea....sa fiu apa!
  Incetul cu inetul , picaturile se imputinau , iar deodata ploaia se opri.Aparu luna , care lumina lacrimile cerului , picaturile.Toate erau insirate si ciocnite de pamantul brutal si neprimitor.Ma uitam inca pe geam...nu mai tremuram...inseamna ca ploaia a murit...atunci eu de ce mai am rost?!....Am plecat...am plecat sa gasesc o cale se a scapa din ghearele lumii rele.